Da, asta sunt eu, de foarte mult timp, de fapt, toata viata. Eu sunt prietenul care te uita vara, care dispare, caruia ii ia sapte zile sa raspunda pe WhatsApp (daca raspund), nu mai auzi de mine de trei luni si revin in octombrie de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
Si imi pare rau, dar nu e personal, nu te urasc, nu ma consider un prieten mai rau, nu te iubesc mai putin, nu vrei sa spui mai putin, nu te amintesc mai putin . De fapt, cel mai probabil, imi amintesc de tine aproape zilnic, ca un lucru nu-l ia pe celalalt, dar nu pot sa te sun, sa-ti scriu sau sa-ti trimit o fotografie. Nu ma intreba de ce.
Locuiesc de sase ani in Madrid si petrec vara acasa, la Alicante si in cele trei luni pe care le petrec pe plaja nu vorbesc cu nimeni din capitala, un comentariu pe insta, ocazional nota vocea zi sunt inspirat si putin plus. Nu prea stiu de ce o fac, da, e bine sa ma deconectez de rutina si sa uit de viata care se petrece pe parcursul anului, dar nu cred ca acesta este 100% motivul pentru care imi ignor total prietenii. Este ca, de fapt, cred ca nu am nicio justificare, pur si simplu nu imi merge.
Si nu, nu ma simt rau, deloc de fapt. Ma iubesc, ma inteleg si stiu perfect ca nu o fac cu rautate, cu motive ascunse, cu teorii ale conspiratiei despre umanitate.
Prietenii mei actuali ma cunosc, stiu perfect ca sunt ca vantul, ca sunt desprins de viata, ca nu scriu, ca imi lipseste sa raspund si ca nu ridic mobilul sa-ti raspund si fac ca vezi Twitter. Si nu ma invinuiesc pentru ca stiu perfect ca nu pot fi altfel, ca nu imi merge.
Cu toate acestea, acum cativa ani am avut probleme cu prietenii mei pentru ca „dispareau” in perioadele in care eram despartiti fizic. Am incercat sa-i explic, ca nu era nimic in neregula cu mine, ca nu eram suparat, ca totul era inca in regula, ca dragostea mea pentru el era intacta. Dar ei nu m-au inteles, nu au inteles cum eram capabil sa nu stiu despre ei, cum puteam sa-mi continui viata fara sa ma intreb daca sunt bine sau nu, cum eram capabil sa uit pe cineva atat de repede.
A fost rau, foarte rau. Pentru ca m-au facut sa ma simt fundul unui babuin pentru ceva ce nu era rau pentru mine, care era innascut in mine, care nu avea jumatate de adevar, secrete sau motive ascunse. Am incercat sa ma schimb, sa fiu mai constient de ei ca sa nu ii fac sa se simta rau, am incercat sa fac lucruri pe care nu voiam sa le fac pentru a le face pe plac si ca sa nu aiba sentimente rele in legatura cu prietenia noastra, dar in cele din urma capul meu nebun a ajuns sa castige batalia si s-a intamplat din nou.
Banuiesc ca asta nu mi se intampla doar vara, am un concept usor vag de prietenie poate sau cel putin nu cel clasic, nu imi masor dragostea pentru tine in vremurile in care iti scriu, ca Va sun sau ca va las un comentariu pe retelele de socializare. Sunt mai multi dintre noi care ne intalnim, bem un pahar, rad si ne facem planuri in carne si oase, ceea ce ma apasa foarte mult.
Nu pot avea prieteni care sa imi solicite atentia aproape zilnic, am dovedit-o foarte bine, cealalta persoana este frustrata si sufar din cauza frustrarii lor, am nevoie sa ma inconjoara de oameni care ma iubesc asa cum sunt, care ma inteleg frumos si care nu ezita nicio clipa din dragostea mea cand imi apare absenta.
Daca sunteti cealalta fata a monedei, daca sunteti prietenii care au nevoie zilnic sau de foarte multe ori de dovada de dragoste si prietenie; te rog, nu dispera cu oameni ca mine, nu e ceva personal, chiar nu, doar ca nu stim sa fim altfel. Iubeste-ne draguti, promitem sa ne revansam cand ne vom prezenta din nou.
